28 Februarie – Ziua Protecției Civile din România

Experiența războaielor, îndeosebi a primului război mondial, a arătat că apărarea activă nu asigura protecția populației civile și funcționarea administrației. Cercetările științifice din deceniile doi și trei ale secolului XX au determinat Marele Stat Major al Armatei României să înființeze structuri în domeniul apărării populației și bunurilor materiale în situații de război.

La 28 februarie 1933, prin Înaltul decret regal nr. 468, se aprobă ‘Regulamentul de funcționare a apărării pasive contra atacurilor aeriene’. Aceasta este dată de naștere a protecției civile din România, desprinsă din apărarea activă, militară. 

Agravarea situației internaționale a determinat o asiduă preocupare a structurilor nou create pentru a institui măsuri eficiente care să permită limitarea și înlăturarea efectelor bombardamentelor din aer, Parlamentul țării adoptând, în anul 1939, Legea pentru apărarea antiaeriană activă și pasivă. Prin acest act normativ s-au înființat centre de instrucție de apărare pasivă la ministerele Aerului și Marinei, Lucrărilor Publice și Comunicațiilor, Educației Naționale, Sănătății și Asistenței Sociale, Căilor Ferate, precum și în fiecare județ, municipiu și oraș. 

Marile distrugeri ale războiului au determinat înființarea unor subunități de brancardieri, echipe de dezinfectare, grupe de infirmieri și îngrijitori de răniți, cu speranța atenuării suferințelor oamenilor. 

Nevoia protecției omului și a bunurilor materiale a determinat înființarea, în anii 1943 și 1944, a unor unități militare de apărare pasivă. Unitățile de intervenție erau destinate pentru a acționa cu rapiditate în zonele bombardate, având ca misiuni: înlăturarea bombelor neexplodate și dezamorsarea acestora, participarea la stingerea sau limitarea marilor incendii, ridicarea și înlăturarea marilor dărâmături din întreprinderi, repararea imobilelor avariate de incendii și bombardamente, ridicarea de tabere pentru evacuați, sinistrați și adăpostirea diferitelor materiale. 

După război, la începutul anului 1952, s-a adoptat ‘Regulamentul Apărării locale antiaeriene’. Organizarea apărării locale antiaeriene se caracterizează prin existența statelor majore de apărare locală antiaeriană la nivelul regiunilor, raioanelor și orașelor mari, precum și a formațiilor de intervenție de diferite specialități (sanitare, antichimice, de transmisiuni-alarmare, pentru înlăturarea dărâmăturilor, de pază și ordine, veterinare, de camuflarea luminilor și mascare, de adăpostire etc.). 

Cutremurul din 4 martie 1977 pune la grea încercare și apărarea locală antiaeriană. S-au înregistrat 1570 de morți, 11.300 de răniți, 32.900 locuințe prăbușite sau grav avariate, iar 35.000 de familii au rămas fără adăpost. Valoarea pagubelor provocate de seism s-a ridicat la peste 2 miliarde de dolari. Acționând zi și noapte pentru salvarea de vieți omenești, înlăturarea avariilor și a distrugerilor, apărarea locală antiaeriană a trecut un greu examen și a demonstrat că sistemul apărării locale antiaeriene, pregătit pentru misiuni specifice războiului, putea îndeplini și misiuni de protecție a populației în situații de dezastre. 

În anul 1978, ‘apărarea locală antiaeriană’ a devenit ‘apărarea civilă’ prin adoptarea Legii privind apărarea civilă în ROMÂNIA. Apărării civile i s-au stabilit prin noua lege și răspunderi în domeniul activității de prevenire, limitarea și înlăturare a urmărilor calamităților naturale și catastrofelor. Prin Decretul nr. 224 din 11 mai 1990, România a ratificat Protocoalele adiționale I și ÎI la Convențiile de la Geneva din 12 august 1949 privind protecția victimelor conflictelor armate, fapt ce a creat condiții perfecționării activității de apărare civilă. 

În paralel cu reforma structurilor militare, apărarea civilă intră într-un proces complex de conversie de la o preponderență a misiunilor sale pentru situația de război la o extindere a acestora pentru apărarea împotriva dezastrelor. Prin Legea apărării naționale nr. 45/ 01.07.1994, ‘apărarea civilă’ devine ‘protecția civilă’. 

În septembrie 1996, Parlamentul ROMÂNIEI a adoptat Legea protecției civile nr. 106, stabilind într-o concepție unitară atribuțiunile ce revin factorilor de răspundere în domeniu și modalitățile de acțiune în situații de protecție civilă. Pe 8 noiembrie 2004, Parlamentul ROMÂNIEI a adoptat Legea nr. 481 privind protecția civilă, aducând în acord prevederile legale în domeniu cu prevederile legislației nou adoptate privind înființarea Sistemului Național pentru Managementul Situațiilor de Urgență. 

Din 15.12.2004, misiunile protecției civile sunt aduse la îndeplinire de componentele Sistemului Național pentru Managementul Situațiilor de Urgență. Din aceeași dată, au luat ființă Inspectoratul General pentru Situații de Urgență, prin unificarea și reorganizarea Inspectoratului General al Corpului Pompierilor Militari și a Comandamentului Protecției Civile, precum și inspectoratele pentru situații de urgență județene și al municipiului București, prin unificarea și reorganizarea Inspectoratelor de protecție civilă cu brigăzile / grupurile de pompieri militari.